De ce ne tot scuzăm când plângem în fața cuiva? Oare ne scuzăm la fel de des și când zâmbim, când respirăm lângă cineva? În ce fel sunt lacrimile diferite? Din cauză că de cele mai multe ori ele exprimă durere? Vulnerabilitate? Când a devenit vulnerabilitatea un semn de slăbiciune? De ce a fi un om real care își trăiește viața din plin, cu bune, cu rele, e un concept atât de persecutat în societate?

La un moment dat societatea a stabilit lacrimile ca fiind rușinoase și dovada unui om slab. Ești învățat încă de mic că „nu-i frumos să plângi”, „uite că râd copiii de tine că plângi”, „dar tu ești mare, numai bebelușii plâng”. Oare de ce facem asta? Lacrimile exprimă un spectru atât de larg de emoții! De la durere și nervi, până la bucurie și extaz.

E îngrozitor să trebuiască să îți înghiți lacrimile doar pentru că „nu se cade” să le lași să cadă libere pe obraz în fața cuiva, chiar și atunci când bucuria e atât de mare încât îți vine să zbori… sau când abia îți mai poți opri urletul pe care deja îl simți izbucnind din capul pieptului. Dar nu. Nu contează sursa lor, lacrimile sunt inacceptabile din punct de vedere social. Azi așa, mâine la fel, și bucată cu bucată inima ta se împietrește până în punctul în care nu mai știe să simtă nimic. Nici măcar bucurie. Ai văzut vreodată un om care nu mai simte nimic? E un fel de zombie pe care lumea îl arată cu degetul. Dacă trăiești în prezent conștient de trăirile tale, ești blamat petru felul în care reacționezi în diferite situații. Dacă ești un zombie emoțional complet deconectat de prezent, ești ridicularizat și marginalizat din cauza lipsei tale de reacție. Și să te adaptezi continuu ca să reacționezi în felul în care crezi că interlocutorul tău ar considera acceptabil e epuizant și o trădare față de propria ta ființă.

Gura lumii nici pământul n-o astupă.

Și cel mai trist e că ne obligăm copiii să învețe să își „neutralizeze” emoțiile pentru că ne fac de rușine în public, în loc să îi învățăm să le proceseze. Credem că îi învățăm să devină oameni echilibrați în societate, când de fapt îi programăm pentru dezastru… un fel de bombă cu ceas. Și după vreo câțiva ani te dai cu capul de pereți că nu știi de ce nu te mai poți înțelege cu copilul tău adolescent.

Fiecare emoție are drumul ei. Doar pentru că alegi să nu o mai simți ea nu dispare. Emoțiile se nasc, trăiesc o perioadă în noi și ne dăruiesc tot felul de trăiri și chiar lecții, după care treptat se sting. Unele trăiesc veșnic.

Ai văzut vreodată un om care se bucură din plin de viață? Fără frică de părerile celorlalți? Genul acela de om la care toți privesc cu invidie dorind să aibă curajul de a fi ca el. Autentic față de el însuși și față de cei din jurul lui. De obicei are cei mai reali prieteni pentru că cel mai eficient liant într-o relație de orice fel, e vulnerabilitatea. Și tot vulnerabilitatea creează și conexiunea aia după care flămânzim cu toții.

…

Lacrimile sunt acele cuvinte care vor să exprime emoții atât de profunde încât se nasc în lumea fizică. Au formă, textură, gust, căldură, propria viteză și propriul drum. Cam ca și emoțiile din care sunt născute. Emoțiile fac parte din viață și să te scuzi când nu îți poți opri lacrimile în fața cuiva e ca și cum te-ai scuza că exiști ca om, că trăiești și că ești autentic.

Nu iți crea viața în funcție de fricile celorlalți. Ești un duh ce nu poate fi îmblânzit de părerile nici unui om de pe pământul ăsta.