Privesc cu neliniște la bărcuța în care mă aflu. Simt că mi-a rămas mică. Deși îmi oferă o oarecare siguranță, cu ea legată de mal nu o să ajung nicăieri. Unde vreau eu să mă duc ea nu mă poate duce, e prea firavă pentru valurile din larg. Mă învârt stânga-dreapta prin ea, apoi îmi ațintesc ochii în punctul în care linia cerului întalnește marea. Încerc să văd dincolo de el. Sunt prea departe. Mă agit ca un leu în cușcă și tot ce vreau e să mă „dezbrac” de bărcuța asta. Apa e un mediu necunoscut pentru mine, iar țărmul mi-e prea familiar. Însă statul ăsta pe apă legată de țărm m-a obosit. Mi-a ajuns. „Fie ce-o fi!”, îmi zic, „dacă nu cobor din barcă nu o să ajung acolo departe unde vreau să fiu, și voi muri cu siguranța în brațe”. Mai dau o tură prin barcă și îmi fac repede un bagaj doar cu lucrurile care fie sunt importante pentru mine, fie voi avea nevoie de ele pe drum.

Iau rucsacul în spate și mă așez pe marginea bărcii. Cu tălpile pe apă mai privesc o dată înspre orizont, îmi adun curajul și mă ridic. Apa se unduiește lin sub picioarele mele. La câțiva pași de mine albastrul mării își intensifică nuanța. O rafală de vânt face ca barca din spatele meu să se clatine pe apă și să facă mici valuri. Dau să fac un pas, dar aud cum o vâslă de pe marginea bărcii cade în apă. Vai, dar ce se va alege de barca asta? Mă uit pe furiș în spate, strâng din dinți și fac primul pas. Mai privesc o dată în spate cu un oarecare regret.

Cu inima împărțită încerc să mă adun și să mai fac un pas. Oh nu! Dintr-o dată apa fuge de sub mine, iar un val venit din larg mă bagă sub el. Mă trântește de fundul mării și înghit o gură mare de apă. Prin minte îmi trec tot felul de gânduri. „Ce mi-a trebuit mie mai mult?”. „Am greșit…”. „Nu pot să fac asta”. În toata agitația din mine și de lângă mine mă uit în sus, iar prin apă coboară ușor câteva raze de soare. Parcă timpul se oprește în loc și îmi dau seama că înapoi nu mai pot să mă întorc, în barcă nu mai vreau să trăiesc; pe mare s-ar putea să îmi sfârșesc călătoria înainte de vreme, dar orice ar fi, trebuie să merg înainte. Încep să dau din mâini într-o disperare maximă de a ajunge la suprafață. Mai înghit o gură de apă. Mă înfurii și mă propulsez ca o rachetă în sus. Nu mă voi lăsa învinsă de la primul pas. Ajung la suprafață trag o gură de aer după care tușesc violent. Mă prind de barcă și cu ultimele puteri mă ridic pe marginea ei.

Stând așa, pe marginea ei, îi observ crăpăturile. E îmbătrânită și obosită. E timpul să îmi desprind inima de ea. Mai stau un moment să celebrez pentru ultima dată timpul pe care l-am avut împreună; a fost unul bun. Îmi trec mâinile pe marginea ei să îi mai simt o dată textura. Mă desprind cu totul de ea și fac din nou primul pas. Cu privirea înainte, cu soarele încălzindu-mi fiecare celulă, mă avânt înspre necunoscut cu inima plină de bucurie.

God speed.