E atât de uşor să te închizi în tine şi să mori. Mulți ani mi-am săpat propriul mormânt şi după ce am terminat m-am aşezat în el. L-am numit tranşee iar scopul lui era să mă ferească de durere. Viața pentru mine era doar un război căruia trebuia să îi supraviețuiesc. Prea mult timp mi-a luat până să văd că de fapt tranşeea mea era doar o abdicare de la viață.

Ne petrecem timpul pe pământul ăsta paralizați de frica de oameni şi de nesiguranța zilei de mâine. Ne “păzim” inimile ținându-le sub cheie în timp ce acestea se veştejesc de dorul conexiunii cu un alt om. Ne e teamă să ne lăsăm văzuți, auziți, înțeleşi, dar în acelaşi timp parcă nimic nu ne dorim mai mult pe lumea asta. Am vrea ca cei din jur să ne vadă aşa cum suntem fără să trecem prin disconfortul de a ne deschide inimile.

Cel mai prețios moment pentru mine e atunci când cineva îmi aude inima chiar dacă folosesc cuvinte puține. Dar ca să mă pot bucura de momentele astea a trebuit să investesc sute de alte momente de vulnerabilitate. Deloc uşor. Totuşi un preț care merită plătit.

O viață petrecută în tranşee nu o poți numi viață. Ca să trăieşti cu adevărat trebuie să ieşi din acel şanț pe care ți l-ai săpat, să îți asumi riscul de a fi rănit, să lupți pentru ceea ce e important pentru tine, să nu dai înapoi ci să înaintezi, să cucereşti tabăra inamică şi să nu te opreşti până când nu ai reconstruit tot ce trebuia reconstruit.

“Curajul este aproape o contradicție în termeni, înseamnă o dorință puternică de a trăi care ia forma disponibilității de a muri.” (Gilbert Keith Chesterton)